Publicată în 1651, Leviathan de Thomas Hobbes este una dintre cele mai influente lucrări din filosofia politică modernă. Scrisă în contextul tensiunilor și al violențelor din timpul English Civil War, cartea încearcă să răspundă unei întrebări fundamentale: de ce au oamenii nevoie de stat și de autoritate politică? Hobbes pornește de la o analiză a naturii umane și ajunge la concluzia că, în lipsa unei puteri comune care să impună reguli, societatea ar cădea inevitabil în conflict.
În viziunea lui Hobbes, oamenii sunt în mod natural relativ egali în ceea ce privește capacitatea de a se răni sau de a se domina reciproc. Din această egalitate apar competiția, neîncrederea și dorința de glorie. În absența unui sistem de legi și a unei autorități superioare, aceste impulsuri duc la ceea ce filosoful numește „starea naturală”, o situație de conflict permanent. Hobbes descrie această condiție într-una dintre cele mai cunoscute fraze din istoria gândirii politice:
“The life of man is solitary, poor, nasty, brutish, and short.” — „Viața omului este singuratică, săracă, urâtă, brutală și scurtă.”
Această stare nu este neapărat un război continuu în sensul strict al luptelor, ci mai degrabă o permanentă posibilitate de violență. Hobbes explică astfel situația:
“During the time men live without a common power to keep them all in awe, they are in that condition which is called war.” — „Atât timp cât oamenii trăiesc fără o putere comună care să îi țină pe toți în respect, ei se află în acea condiție numită război.”
Mai precis, starea naturală devine un conflict universal:
“The condition of man… is a condition of war of everyone against everyone.” — „Condiția omului… este o stare de război a fiecăruia împotriva fiecăruia.”
Pentru a ieși din această situație, oamenii recurg la rațiune și încheie ceea ce Hobbes numește un contract social. Fiecare individ renunță la o parte din libertățile sale naturale și transferă puterea către o autoritate comună — statul. Filosoful descrie acest proces astfel:
“The only way to erect such a common power… is to confer all their power and strength upon one man or upon one assembly of men.” — „Singura modalitate de a institui o asemenea putere comună… este ca oamenii să își transfere toată puterea și forța unui singur om sau unei adunări de oameni.”
Statul rezultat din acest acord colectiv este numit metaforic „Leviathan”, după creatura biblică gigantică, simbol al puterii și autorității. Pentru Hobbes, această autoritate trebuie să fie puternică, deoarece legile și promisiunile nu sunt suficiente fără posibilitatea de a le impune prin forță. El exprimă această idee într-o formulare celebră:
“Covenants without the sword are but words.” — „Contractele fără sabie nu sunt decât cuvinte.”
Scopul principal al statului este menținerea păcii și protejarea vieții oamenilor. Hobbes consideră că două motive fundamentale îi determină pe indivizi să accepte această autoritate: teama de moarte violentă și dorința unei vieți stabile și confortabile. Astfel scrie:
“Fear of death and desire of commodious living incline men to peace.” — „Teama de moarte și dorința unei vieți confortabile îi înclină pe oameni spre pace.”
În concepția sa, libertatea nu dispare complet în cadrul statului. Hobbes definește libertatea într-un mod particular, mai degrabă fizic decât politic:
“Liberty is the absence of external impediments.” — „Libertatea este absența impedimentelor externe.”
Prin contractul social, indivizii formează o entitate politică colectivă:
“The multitude so united in one person is called a Commonwealth.” — „Mulțimea astfel unită într-o singură persoană se numește stat.”
În lipsa acestei structuri politice, viața socială și cultura nu ar putea exista. Hobbes descrie dramatic consecințele absenței statului:
“No arts; no letters; no society.” — „Fără arte; fără literatură; fără societate.”
Prin urmare, ideea centrală a cărții este că ordinea politică nu este un lux, ci o necesitate fundamentală a civilizației. Pentru Thomas Hobbes, statul — „Leviathanul” — reprezintă instrumentul prin care oamenii scapă de haosul natural și creează condițiile pentru pace, securitate și dezvoltarea societății. Tocmai de aceea, lucrarea Leviathan rămâne una dintre pietrele de temelie ale reflecției moderne asupra puterii, autorității și contractului social.
Titlul cărții Leviathan ales de Thomas Hobbes a fost unul deliberat simbolic, dar a generat încă de la început controverse din cauza originii sale biblice. Termenul „Leviathan” provine din Bible, unde desemnează un monstru marin uriaș asociat cu forțele haosului. Creatura apare în mai multe texte biblice, precum Book of Job, Book of Psalms și Book of Isaiah, unde este descrisă ca o ființă terifiantă pe care doar Dumnezeu o poate învinge. În unele interpretări religioase ulterioare, Leviathanul a fost asociat cu haosul cosmic sau chiar cu forțele care ar preceda sfârșitul lumii, ceea ce a făcut ca numele să aibă o conotație negativă sau apocaliptică.
Totuși, Hobbes nu folosește această imagine în sensul distrugerii lumii. În cartea sa, Leviathanul este o metaforă pentru statul puternic creat de oameni prin contract social. Subtitlul lucrării explică clar intenția autorului: „Leviathan, or The Matter, Forme and Power of a Common-Wealth Ecclesiasticall and Civil”, adică o analiză a naturii și puterii statului. Hobbes descrie statul ca pe un „om artificial” construit de oameni pentru a menține pacea și ordinea. În viziunea lui, fără această autoritate comună societatea ar cădea într-o stare de conflict permanent, pe care el o descrie ca „războiul fiecăruia împotriva fiecăruia”. Prin urmare, Leviathanul nu simbolizează haosul, ci dimpotrivă: forța necesară pentru a-l opri.
De-a lungul timpului, unii critici au considerat titlul problematic tocmai pentru că imaginea monstrului putea sugera un stat tiranic sau excesiv de puternic. Din acest motiv, în dezbaterile politice ulterioare termenul „Leviathan” a ajuns să fie folosit ca metaforă pentru un stat opresiv sau supradimensionat. Totuși, nu există dovezi istorice solide că Thomas Hobbes ar fi încercat oficial să schimbe titlul cărții Leviathan după publicarea ei în 1651. Pentru Hobbes, metafora avea un sens pozitiv: statul este „monstrul necesar”, o putere uriașă creată de oameni pentru a preveni haosul social și pentru a face posibilă existența civilizației.
Ideea statului „monstru” apare și în filosofia lui Friedrich Nietzsche, dar sensul este diferit de cel al lui Thomas Hobbes. Dacă în Leviathan statul este un „monstru necesar” care menține ordinea și împiedică haosul social, Nietzsche vede statul ca pe o structură impersonală care tinde să sufoce individualitatea și creativitatea umană, pretinzând că un om adevărat apare numai acolo unde statul dispare.
Expresia celebră apare în cartea Thus Spoke Zarathustra (Așa grăit-a Zarathustra), în capitolul „Despre noul idol”. Acolo Nietzsche scrie:
“State is the name of the coldest of all cold monsters.” „Stat se numește cel mai rece dintre toți monștrii reci.”
Prin această formulare, Nietzsche critică ideea modernă a statului ca autoritate supremă. El susține că statul pretinde în mod fals că reprezintă poporul și interesul comun, dar în realitate este o construcție artificială care tinde să domine individul. În același pasaj, el continuă:
“Coldly it lies also; and this lie creeps from its mouth: ‘I, the state, am the people.’” „Rece el minte; iar această minciună îi iese din gură: «Eu, statul, sunt poporul.»”
Pentru Nietzsche, problema statului este că transformă oamenii în masă și reduce diferențele individuale. Filosoful valorizează individul creator, spiritul liber și personalitatea puternică, iar statul, mai ales statul modern birocratic, tinde să uniformizeze și să controleze aceste energii. Astfel apare contrastul interesant dintre cei doi filosofi. Thomas Hobbes vede statul ca soluția rațională pentru a evita violența naturală dintre oameni, în timp ce Friedrich Nietzsche îl privește ca pe o forță rece și impersonală care poate deveni un idol modern și poate limita dezvoltarea individului. Prin urmare, dacă la Hobbes „monstrul” statului este protectorul societății, la Nietzsche el este simbolul puterii impersonale care pretinde să vorbească în numele tuturor. Evident că Hobbes a greșit titlul lucrării sale, dar oare câtă dreptate are Nietzsche? Lucrurile trebuie însă privite simbolic și văzut ce însceamnă supraomul la Nietzsche, căci acest apare acolo unde statul se sfârșește.
Conceptul de supraom (Übermensch) este una dintre ideile centrale ale filosofiei lui Friedrich Nietzsche, dezvoltat în special în cartea Thus Spoke Zarathustra (Așa grăit-a Zarathustra). Supraomul nu reprezintă o rasă biologică superioară și nici un „supererou” în sens fizic, ci un ideal filosofic al omului care reușește să se depășească pe sine și să creeze valori noi. Nietzsche pornește de la ideea că valorile morale tradiționale ale civilizației occidentale, în special cele influențate de religie și-au pierdut autoritatea și forța. Prin celebra formulare „Dumnezeu a murit”, el sugerează că vechile fundamentări ale moralei nu mai pot ghida existența umană. În această situație, omul trebuie să își creeze propriul sens și propriile valori.
Supraomul este figura simbolică a acestui proces de autodepășire. El este individul care nu se supune conformismului social sau moralei „turmei”, ci își afirmă propria voință și își modelează viața ca pe un act de creație. Nietzsche exprimă această idee într-o formulare celebră: “Man is something that shall be overcome.” adică „Omul este ceva ce trebuie depășit.” În această perspectivă, omul actual nu este scopul final al evoluției spirituale, ci doar o etapă intermediară. Filosoful folosește o metaforă sugestivă: “Man is a rope stretched between the animal and the Overman.” / „Omul este o frânghie întinsă între animal și supraom.”
Prin urmare, supraomul reprezintă idealul unei existențe în care individul își asumă libertatea de a crea sens și valori într-o lume în care autoritățile morale tradiționale au dispărut. Pentru Friedrich Nietzsche, adevărata măreție a omului nu constă în supunerea față de reguli prestabilite, ci în capacitatea de autodepășire, de afirmare a vieții și de creație spirituală. Dacă moralitatea ține de organizarea minții în relație sa cu un orice altceva, aceasta se face în propria voință prin creare de sens, un „imperativ categoric” amintit de Immanuel Kant. „Ceea ce nu dorești pentru tine, nu face altora.” ne-au spus Confucius, Rabinul Hillel the Elder și Isus, iar acest raționament se sfârșește cu aceea că trăiești în lumea sensurilor pe care le-ai atribuit către tot celălalt. Statul se justifică atunci numai ca autoritate epistemică.